EL DIA DE MUERTOS / ZIUA MORŢILOR

PERSPECTIVES: MARIA EUGENIA MENDOZA (MEXICO)

EL DIA DE MUERTOS / ZIUA MORŢILOR

Dicen que los mexicanos nos burlamos tanto de la muerte, que hasta nos la comemos en forma de calaveritas de azúcar, amaranto o chocolate, esos dulces tradicionales que se integran a la ofrenda, junto a platillos y bebidas regionales, flores, papel picado, velas, fotografías y elementos que distinguían los gustos y aficiones del difunto, para recordarlo en el Día de Muertos.

   El carácter festivo que le imprimen los colores, aromas, texturas y formas a la ofrenda, así como la algarabía propia durante la preparación de los alimentos, el armado y adorno de la ofrenda, contrasta con la solemnidad de mantener en la memoria a los seres queridos que ya no pertenecen al mundo de los vivos.

    El espíritu de la fiesta de muertos, en las comunidades rurales, está íntimamente ligado a la celebración de la cosecha, por lo que dependerá de la abundancia o escasez la cantidad de alimentos y objetos a ofrendar.

   Esta celebración aparece en los calendarios maya y mexica, en el mes de noviembre. Sobrevive a la conquista, la colonia y a la aculturación presente en prácticamente todas las sociedades actuales que han adoptado la noche de brujas y todo el sentido comercial del halloween.

   En las escuelas públicas y privadas, en las dependencias de gobierno, recintos culturales, centros comerciales, plazas públicas y por supuesto en los cementerios de las ciudades las ofrendas de muertos mantienen no sólo viva la tradición indígena sino alimentan la creatividad de los participantes y recuerdan a las personas su condición de mortales.

 

   Aunque se prepara todo un festín para ese “retorno” por unos días de los difuntos, ésta es una fiesta en la que los vivos se agasajan cuando llega el momento de levantar la ofrenda y compartir y disfrutar los alimentos, entre los que prácticamente no faltan los tamales, el mole, panes y dulces de calabaza, amaranto y las ya mencionadas calaveritas, además de una gran diversidad de bebidas.

 

   Alrededor de esta fiesta tradicional han surgido manifestaciones culturales, entre las que sobresalen las Calaveras literarias, composiciones satíricas en verso dedicadas a personas e instituciones, a manera de epitafios.

   Con lo mencionado hasta aquí, tal vez se refuerce la idea de que los mexicanos no sólo nos reímos y burlamos de la muerte sino la retamos constantemente.
   Sin embargo, para nosotros, como estoy segura para todos los seres humanos, por lo menos para quienes amamos la vida, para quienes no somos asesinos, suicidas, ni amantes de la guerra, la muerte es un asunto muy serio, ojalá llegara en forma natural y no invocada por las armas.

   En la tradición poética del México antiguo, por ejemplo, el rey poeta de Texcoco, Nezahualcóyotl cantaba:

Me siento fuera de sentido,
lloro, me aflijo y pienso,
digo y recuerdo:
¡Oh, si nunca yo muriera,
si nunca desapareciera!...
¡Vaya yo donde no hay muerte,
donde se alcanza victoria!
Oh, si nunca yo muriera,
si nunca desapareciera...

   Esta fiesta tradicional indígena de Día de Muertos fue declarada en 2003 “Obra Maestra del Patrimonio Oral e Intangible de la Humanidad”, por la Unesco, debido a que es: "...una de las representaciones más relevantes del patrimonio vivo de México y del mundo, y como una de las expresiones culturales más antiguas y de mayor fuerza entre los grupos indígenas del país.”

   La fiesta de muertos, sin duda, es la celebración mexicana con mayor carga de espiritualidad, respeto y expresiones artísticas más interesantes del país.
____________________
     Se spune că noi, mexicanii, persiflăm într-atât  moartea, încât o mâncăm sub formă de cranii de zahăr sau ciocolată, aceste dulciuri tradiţionale, care sunt integrate în ofrandă împreună cu mâncăruri regionale şi băuturi, flori, lumânări, fotografii şi elemente pe măsura gusturilor şi a preocupărilor celui defunct, spre a ne aduce aminte de el în Ziua Morţilor.

 

     Caracterul festiv pe care îl conferă ofrandei culorile, aromele, aranjamentul şi formele, precum şi asamblarea şi decorarea ofrandei contrastează cu solemnitatea rememorării fiinţelor dragi care nu mai fac parte din lumea celor vii.

 

     Spiritul sărbătorii morţilor, în comunităţile rurale, este strâns legat de serbarea recoltei, de care depinde  abundenţa sau cantitatea alimentelor şi obiectelor oferite în dar.

 

     Această sărbătoare figurează în calendarele maya şi mexicane în luna noiembrie. Supravieţiesc Conquistei colonia şi aculturaţia, prezente practic în toate societăţile actuale, care au adoptat Noaptea Vrăjitoarelor şi simţul negustoresc al Haloween-ului.

 

      În şcolile publice şi particulare, în agenţiile guvernamentale, instituţiile culturale, centrele comerciale, locurile publice şi desigur în cimitirele urbane ofrandele aduse morţilor păstrează vie nu numai tradiţia indigenă, ci stimulează creativitatea participanţilor şi le amintesc indivizilor condiţia lor muritoare.

 

     Cu toate că se pregăteşte un adevărat festin în cinstea “reîntoarcerii” pentru câteva zile a celor defuncţi, această sărbătore este una în care cei vii se simt bine atunci când soseşte momentul să ridice ofranda, să împartă şi să se bucure de bucate, din care nu lipsesc tamalele, alviţa, pâinea şi plăcinta de dovleac, precum şi craniile menţionate anterior, alături de tot soiul de băuturi.

 

     Din această sărbătoare tradiţională provin diferite manifestări culturale, printre care figurează Calaveras literarias, compuneri satirice în versuri sub formă de epitaf dedicate persoanelor şi instituţiilor.

     Aşa cum am menţionat, probabil că se conturează ideea că noi, mexicanii, nu doar râdem şi glumim pe seama morţii, ci şi o provocăm în mod constant.

 

     Cu toate acestea, pentru noi, ca de altfel pentru toate fiinţele umane,  cel puţin pentru acelea care iubesc viaţa, care nu au porniri asasine, suicidare şi nici nu iubesc războaiele, moartea este o problemă serioasă, desigur cea în formă naturală, şi nu cea provocată de arme.

 

     În tradiţia poetică a vechiului Mexic, de exemplu, regele-poet din Texcoco, Nezahualcóyotl cânta în versurile sale:

Mă simt afară din cărarea vieţii,
plâng, mă-ntristez şi cad pe gânduri,
rostesc şi îmi aduc aminte:
O, dacă voi muri vreodată,
dacă vreodată fi-va să dispar!...
Voi merge- acolo unde nu e moarte,
acolo unde-i  biruinţă!
O, dacă voi muri vreodată,
dacă vreodată fi-va să dispar...

     Această sărbătoare tradiţională indigenă a fost declarată în anul 2003 “Capodoperă a Patrimoniului Cultural Inalienabil al Umanităţii” de către UNESCO, deoarece este: “...una dintre reprezentările cele mai relevante din  patrimoniul viu mexican şi mondial, precum şi una dintre cele mai vechi şi mai pline de forţă expresii a grupurilor indigene din Mexic”.

     Ziua Morţilor este neîndoielnic sărbătoarea mexicană cu o majoră încărcătură de ordin spiritual, realizată în cele mai interesante forme de expresie artistică din ţară.

Traducere şi adaptare: Daniel Dragomirescu

 

Publicado el 4 de noviembre de 2010 en Contemporary Literary Horizon